„...În camera mea nu-mi găseam locul. Priveam pe fereastra cu gratii, mă trânteam pe pat, mă ridicam și umblam prin odaie. Doream s-o mai văd o dată pe Maitreyi, să adorm cu figura ei, cu amintirea buzelor neîntreruptă de apariția lui Khokha. Mi se părea că nu ne-am despărțit așa cum trebuie, în intimitatea nostră descoperită astăzi. Nu ne puteam despărți decât printr-o îmbrățișare, și venirea lui Khokha o împiedicase. Sunt sigur că și Maiytreyi simțea același lucru, că o auzeam pășind ușor, deasupra în odaia ei, ieșind la balcon, întorcându-se. Pe zidul din față îi puteam vedea umbra ori de câte ori se apropia de fereastră. Dar s-a stins lumina, și o ciudată părere de rău mă împietri lângă gratii. Auzii atunci un fluierat, în care s-ar fi putut ghici o melodie, dar eu ghicisem altceva. Mă apropiai de fereastră și fluierai și eu; nu mi se răspunse nimic. Trebuie să fie în balcon, gândii; și, deschizând cu multă luare-aminte ușa odăii mele și ușa, mai grea, a coridorului, ieșii în verandă. Nu mă încumetai să cobor în stradă, căci lumina felinarului era prea puternică. Fluierai din nou.
- Allan, Allan! mă auzii chemat din balcon.
Îmi spunea întâia oară pe nume. Mă coborâi și o zării rezemată de balustradă, numai cu un șal pe umeri, părul atârnându-i negru peste brațe, printre glicine. Era o apariție legendară, de basm oriental, forma ei aproape nudă printre ciorchinele de flori, într-un balcon luminat palid de un felinar de cartier. Am privit-o fără sa-i spun un cuvânt. După moleșeala brațelor abandonate peste balustradă și după resemnarea cu care își sprijinea capul pe umăr, înțelesei că nici ea nu mai are putere să spună ceva. Ne priveam numai. Apoi, ea a căutat sub șal, la sân, și mi-a zvârlit ceva alb și cu alunecare leneșă în aer; o coroniță din flori de iasomie. N-am mai văzut-o în clipa următoare. Nici nu i-am putut mulțumi....”
„Maitreyi”-Mircea Eliade
